Unde nimeni nu poate veni cu tine

Exista un loc in care nimeni nu te poate urma. O calatorie pe care trebuie sa o parcurgi singur in cautarea raspunsurilor la intrebari pe care poate nici nu stii cum sa le pui inca. Perioada dificile in care desi familia si prietenii iti pot fi aproape nu pot cobora cu tine in profunzimea lucrurilor de neinteles cu care te confrunti.
Conversatii in care incerci sa te faci inteles dar realizezi ca nimeni nu poate intelege, pentru ca unele lucruri sunt menite doar pentru tine.
Flashbackuri, idei despre cine esti, soapte care te cheama catre ceva mai profund dincolo de amorteala grijilor de zi cu zi. Ceva care stii in adancul tau ca e mult mai important dar iti scapa printre degete cand abia te-ai trezit in inertia diminetii.

Chemat de un instinct inexplicabil incepi calatoria in necunoscut incercand sa faci o harta a ce se intampla cu adevarat in interiorul nostru. Pentru unii poate dura luni, pentru altii ani de zile.
Nu e un drum drept. Duce in pajisti luminoase dar si in vai intunecate de unde cu greu mai gasesti drumul inapoi dar asta si pentru ca ai tare multe de invatat acolo. Iesi la lumina cand esti pregatit si vei gasi drumul pentru ca oricat de pierdut ai fi ceva inca te cheama.

Desi nu stii asta, acest ceva esti tu. Cel pe care l-ai lasat in urma in locurile de joaca in care ai crescut dupa ce ti s-a zis de nenumarate ori sa te maturizezi. Ca si cum sa devii un adult incordat si ingrijorat constant care incurca limitarea de sine cu a fi realist are vreun rang de nobilitate.
Mie imi place sa o numesc scanteie sau stralucire. Sopteste prin gaura cheii ca sa iti arate drumul catre libertate. Libertate de la constrangerile la care ai fost supus subtil an dupa an trezindu-te fara sa iti dai seama ca ai ajuns si tu sa folosesti clasica expresie: Aia e. N-ai ce sa faci.

Treptat incepi sa realizezi de unde vine tristetea profunda cand te uiti pe gaura cheii si realizezi ca ai neglijat tot ce era mai de pret pentru tine. Nu e vreun moment de AHA si nici vreo transformare prin combustie ca pasarea phoenix a lui Dumbledore. Trezirea se produce in pasi mici, poate pentru ca asa e dat. Pentru ca nu poti vedea totul deodata fara sa iti pierzi mintile.

E dureros sa vezi cat de multe ai compromis pentru un apartament dragut, o masina acceptabila si un titlu de job de care nici macar nu iti pasa cu adevarat. Sa vezi ca te-ai blenduit din inertie intr-un grup de oameni cu care nu rezonezi. Sa vezi ca te-ai lasat convins ca ce iubesti cu adevarat nu te poate sustine sau ca ar fi un schimb ok sa traiesti facand doar ce vor altii de la tine sau ce merge doar ca sa sfarsesti serile prin a bea un pic mai mult decat ar fi cazul si ignorand adevarul ca faci asta.

Nu stiu daca exista alta cale decat sa iti dai voie sa simti durerea fara blamezi pe nimeni, in special pe tine insuti. Doar asa cred ca poti face pace cu adevarul si sa mergi mai departe intr-un mod diferit. Doar asa vei gasi puterea, ca atunci cand esti fi pregatit sa dechizi usa si sa te intalnesti din nou cu tine insuti.